Legenda Lacului Dracului

Se zice că demult, într-o primăvară, un moş a ieşit cu caprele la mugur, mai jos de Poiana Meliugului. Caprele şi iezii se urcau pe cleanţuri pentru a mânca lăstarii tineri, înmuguriţi. Moşul mergea pe lângă matca râului, strigând caprele pe nume, ca să nu se depărteze. Vorbea mai ales cu iezii care se jucau întruna, de parcă erau copii. Dar nici caprele, nici iezii nu-l ascultau şi îşi vedeau fiecare mai departe de treaba lor. Mai arunca din când în când câte o piatră în apă, pentru a alunga iezii de lângă râu. Ii era frică să nu cadă vreunul în apă.
Soarele trecuse peste Pânza Albinii şi începuse să sufle un vânt rece şi tăios. Moşul căută nişte uscături şi se aşeză aproape de gura unei peşteri ca să facă un foc. De aici admira frumuseţea unui lac ascuns parcă de ochii omului între stânci. Apa împrumuta culori felurite de la razele soarelui, ce străbăteau printre crengile copacilor şi printre nori. Lacul se afla cu vreo zece metri mai jos, cuibărit între cleanţuri şi îţi trezea fiori când te apropiai de el.
Deodată auzi un zgomot şi iezii fugiră spre moş. De pe un cleanţ căzuse un ţap care se zbătea acum între viaţă şi moarte. Moşul nu stătu mult pe gânduri, scoase o sâmcea (un cuţit mic) şi înjunghie animalul. Îşi făcea însă fel de fel de planuri, cum să-l ducă până la sălaş; că drumul era departe şi anevoios, ţapul greu şi moşul bătrân.
Numaidecât apare ca din senin un omuleţ cu un peşte mare în mână şi se apropie de moş, care sta pe gânduri lângă foc.
-Bună vreme, moşule!
-Bună!
-De ce stai aşa îngândurat, că doar nu ţi s-au rătăcit caprele?
-Nu, dar mi-a căzut un ţap de pe o stâncă şi a murit; acum mă gândesc cum să-l duc până la sălaş, că e cam greu.
-Dacă faci o prinsoare cu mine, te învăţ eu cum să-l duci.
Moşul chibzui ceva timp, apoi se învoi, deşi nu prea avea încredere în pocitania asta de om.
-Şi ce prinsoare vrei, măi piticule?
-Păi, fiecare să-i îndeplinească o dorinţă celuilalt, iar cel care nu poate a pierdut prinsoarea.
După ce mai vorbiră ei pe lângă foc o bucată de timp, omuleţul i-a cerut moşului să-i frigă peştele la foc, dar, în aşa fel, să nu i se strâmbe coada.
Moşul îi ceru omuleţului să-i frigă şi el la foc capul ţapului, dar în aşa fel, încât să nu i se vadă dinţii.
Zis şi făcut.
Moşul a tăiat o creangă de corn, a ascuţit-o la un capăt, a înfipt-o prin gura peştelui până la coadă şi a început să-l frigă la foc moale.
Omuleţul a cojit tulpina unui tei şi cu coaja care semăna cu o cureluşă a cusut gura ţapului şi a început să-i frigă capul.
In timp ce peştele se frigea bine şi drept, aşa cum era prinsoarea, coaja de tei s-a uscat şi a început să ardă slăbind buzele şi lăsând dinţii ţapului să se vadă.
De ciudă, omuleţul s-a înnegrit la faţă şi a sărit în apa lacului unde a dispărut.
După câteva clipe de nedumerire, moşul s-a trezit parcă dintr-un vis. Şi-a dat seama că nu a fost vis, ci realitate, pentru că lângă foc se găsea şi peştele şi capul ţapului. Îi treceau prin inimă fiori, iar o sudoare rece îi udă cămaşa în spate.
Măi, să ştii că acesta a fost dracul!
De atunci lacul cu pricina se numeşte Lacul Dracului. El este un lac de origine carstică având forma ovoidă de aproximativ 33/18 m, şi este încremenit la 10 – 12 metri mai jos decât stâncile care îl înconjoară. Nivelul apei zătocite este la nivelul râului Nera, iar o parte din lac parcă se ascunde în peştera de la Lacul Dracului.